E noiembrie şi, totuşi, îmi dau jos tricoul.
Pielea se vrea cotropită de o căldură venită de undeva din deşerturile uitate de anotimpuri. În jurul meu este însă verdeaţă, cât vezi cu ochii, şi parcă fiecare fir de iarbă a înnebunit, străluceşte şi se leagănă în lumină, ca într-un ultim dans, pe plaja pustie, înainte de închidere. E lenea aia nemărginită, când nările se deschid să aspire şi pleoapele coboară a somn fără oboseală. Mă prăpădesc după o zi frumoasă alături, însă darul suprem este una neaşteptată, ce vine şmechereşte, când ştirile anunţă ploaie şi frig. Romica Jurcă iese afară, verifică instumentele şi senzorii, ridică din umeri şi-şi ia o zi de concediu.
Puştiul de lângă ia lucrurile mai firesc, fără mirare şi fără aşteptări. Nisipul din groapă e uscat, deci maşinuţele se apucă de treabă, brrr, brrr, hai tati, la joacă cu tine. Apar poduri din lemne şi plastic, un burlan zdrenţuit se transformă în tunelul tunelurilor, ascuns printre munţi înălţaţi din nimic. Un câine mare şi alb se ridică agitat, să fie băgat în seamă, cu limba zemoasă ce curge la vale. Şi peste toate, e cerul ăla senin şi curat, pe care nicio grijă nu încreţeşte, acum şi in vecii tuturor vecilor, amin.
Dacă nu aş fi amorţit de plăcere, l-aş invita pe Eckhart Tolle la o bere, sa povestim despre filosofia nimicului, budism si alte mărunţişuri.