Câteodată scrisul te ajută să-ţi diluezi tristeţile
Pentru mine, scrisul are şi o puternică latură curativă, o componentă terapeutică.
Dacă ceva nu e ok, m-apuc şi scriu şi descopăr că, pe masură ce cuvintele se aştern pe hârtie, problemele se relativizează, stresul se diluează şi lucrurile nu mai sunt atât de grave pe cât păreau. Din contră, pot părea atât de minuscule încât nu iţi mai rămâne decât să râzi de ele şi să te distrezi.
În meditaţie, există pare-se o tehnică prin care găseşti un echilibru atunci când reuşeşti cumva să te detaşezi de tine şi să te priveşti, ca un observator obiectiv, din exterior. Nu e vorba doar de o curăţare de subiectivism, ci, mai degrabă, de o schimbare reală de perspectivă, prin care capeţi discernământul să te uiti la toată treaba detaşat şi să pui poveştile în lumina potrivită, fără a inflama lucrurile aiurea cu tot felul de preconcepţii care sălăşuiesc doar în mintea ta, nefiind mai niciodată reale. Interesant este că asta nu presupune o pierdere de intensitate (pasiune ar numi-o unii), ci doar o corecţie a sinusoidelor, prin ajustarea discretă a vârfurilor de grafic crescute nefiresc, din exagerare.
Si la asta îmi foloseşte scrisul mie. Nu mă pricep să fac lucrul ăsta în registrul uzual, al observaţiei din timpul întamplărilor, dar mi-e mai uşor odată ce am luat pixul în mână în faţa unei hârtii curate sau când iau blackberry-ul şi apas pe taste.
Dacă aş scrie cu adevărat bine, aş putea transmite cititorului ambele stări: şi pe cea de dinainte de scriere şi pe cea în proces de analiza şi aşezare a lucrurilor pe palierele corecte.
Dacă însă scrisul transmite lecturantului măcar ceva, o stare de pace câştigată pe drum, care să-i fie şi lui utilă (în măsura în care privitul unui apus de soare sau o plimbare prin vânt molcom pot fi utile), e un prim pas, suficient de încurajator, ca să mă îndemne să scriu şi pentru alţii, nu doar pentru mine.
Călătoria ca mod de înnoire
Călătoria ca mod de înnoire.
Ca o apă cu care te speli pe faţă şi îţi limpezeşti privirea, să vadă un pic mai altfel, sau un pic mai mult.
În cotidianul recursiv reuşim cumva să estompăm ascuţimile personajelor din jur, să diminuăm registrul mirosurilor, să diluăm culorile şi să vedem mai puţin, obişnuiţi cu lucrul, aşa cum gura se obişnuieşte cu guma de mestecat şi nu îi mai simte aroma.
Călătoria aduce din nou farmecul noului, fascinaţia descoperitului, ca şi cum o pleoapă nevăzută se ridică de pe privirea uşor amorţită.
Ce fel de buton secret trebuie apăsat ca să păstrezi curiozitatea pe retină şi la întoarcerea acasă?
Un fel de motivaţie
Nu ştiu de ce, în ultimul timp, mă tot gândesc la perioada copilăriei.
Nu prea e un demers raţional, ci mai degrabă un amestec de imagini care vin pe neaşteptate, ca o suită de flash-uri ce se ciocnesc de uşă, dar intră fără să fie invitate.
Invariabil, revine o perioadă din şcoala generală, când nu cred că aveam mai mult de 11 – 12 ani. Copii mulţi, mereu în mişcare. Ne suim în autocar şi mergem din loc în loc. Excursii cu clasa. Dar nu sunt orice fel de plimbări, sunt aventuri în toată regula. Cu chiote si veselie, cu microfon în autocar, pe la care trec puştanii pe rând, încurajaţi de o profesoară de limba română, să se manifeste cum pot ei mai bine.
Se râde mult.
Şoferul se tot miră şi-i place, căci nu se aştepta decât la gălăgie si la scandal când de fapt are parte de entertainment.
Interesant este că nu mi-amintesc prea bine locurile unde mergeam (ci doar case de scriitori, nişte cabane de munte pline de zăpadă, cantine mari în mijloc de oraşe, unde, dacă nu eşti atent, ţi se varsă solniţa toată în ciorbă, in râsete zgâlţâite de copii neastâmpăraţi).
Îmi amintesc însă, cu precizie elveţiană, drumul. Şi autocarul. Şi entuziasmul de dinaintea plecării. Şi bucuria picilor că se porneşte spre o aventură de zile mari, cu ochii larg deschişi, curioşi să afle ce se întâmplă în altă parte, o căutare de senzaţii şi lucruri noi.
Cred foarte tare că drumul si experienţa excursiei au un rol esenţial în formarea fiecărui puştan. Mai cred ca Proust are dreptate spunând că “Adevărata călătorie nu înseamnă să cauţi peisaje noi, ci o privire nouă”. Dar toate au nevoie de un început. De un prim drum, apoi de un al doilea, de o tabără poate, de o excursie cu colegii, cu gaşca, spre un orizont necunoscut care, în timp, îţi permite să “construieşti” acea privire nouă, care te poate ghida să duci (cu puţin noroc) o viaţă mai bună.
Privirea nouă ajută mai ales atunci când întâlneşti pe cineva cu care viaţa a fost mai puţin generoasă şi i-a dat greutăţi pe care abia de le mai poate duce, de pe o zi pe alta. Căci doar această privire e singura capabilă să scoată din cotidianul trist o altfel de imagine, singura aptă să culeagă flori din mijlocul buruienilor şi să facă prezentul acceptabil.
Şi, cu puţin noroc, te poate ajuta sa respiri mai bine, măcar o secundă îmbrăcată in zâmbet, un aer care miroase ca iarba de după ploaie.
Made in UK 4
La masă, o englezoiacă sare în sus ca arsă, gata să dărâme toate paharele – la picioarele ei venise porumbelul ucigaş … N-am văzut în viaţa mea atâta groază în faţa păsărilor ca aici. Un pescaruş coborât să mănânce nişte resturi de pâine provoacă panică printre britanici. Afişul mare de pe clădire anunţă „for your own safety, you are required NOT to feed the birds”.
Strada e plină de soare, pare-se e cea mai călduroasă zi din an. Mă aşez pe jos, lângă un retriever somnoros, stăpânul lui aproape orb cântă dumnezeieşte la chitară.
O ceată de studenţi italieni inundă aleea, gălăgioşi şi zâmbitori, cu fete frumuşele care aduc primăvara printre grăsuţele englezoaice. Nici băieţii subţirei (cu ten măsliniu şi început de barbă rebelă) nu trec neobservaţi şi vreo două localnice le lasă telefoanele în speranţa unei întâlniri mai nocturne.
E aer plin de miros de râu şi mare care umezeşte nările şi mi-aş da jos tricoul să mă umplu mai bine de căldură. Ţigara se fumează singură, leneşă, uitată între degetele alungite de gravitaţie, în mâna pierdută în curgere spre asfaltul fierbinte de dedesubt. Se naşte pe loc un joc, de-a urmăritul de glezne care trec pe lângă privire şi capul se ridică arareori în urmărirea unor picioare frumoase.
Am fost ieri în campusul studenţesc şi am atins cu respect clădirile de cărămidă ridicate în secolul XIX, actualmente săli de curs, cu orologii şi turnuleţe în vârf.
Am aplaudat două ore absolvenţii îmbrăcaţi în robe negre (growns?), cu pălării înalte pe cap. Cred ca 80% dintre graduants erau africani, arabi şi asiatici (chinezi, dar şi indiano-pakistanezi). Am avut sentimentul că un networking în sală poate pune bazele unei legături strânse cu viitoarea elită din lumea „nouă”, plecată peste oceane în căutare de educaţie. Printre masteranzi şi doctoranzi, doi români şi-au prezentat respectuoşi omagiile decanului, într-o ceremonie ritualică, în sunete grave de orgă şi atingere masonică. Decanul a „îmbrăţişat” mâinile cu răbdare şi a spus fiecăruia în parte câte ceva. Ce să zici … noblesse oblige şi eticheta e musai de păstrat …
…
Din nou cu privirea la oameni …
Din loc în loc, la intersecţii de străzi pietonale, sunt aşezate piane … aşa cum a pus şi Memo plus în Bucureşti, la Roaba de cultură. Se opreşte lumea, deopotrivă copii şi adulţi, se aşează pe scăunelul profesionist şi cântă, fiecare după pricepere.
Fantastic de multe cărucioare (împinse atât de mămici, cât şi de tătici) de parcă a fost promoţie la maternitate.
Îmi amintesc că am învăţat, cât am stat prin Italia, să mă uit la spectacolul oamenilor care trec, fiecare un mini univers într-o mare de poveşti, amestecate, pe treptele aşezate în amfiteatru, deasupra unor pieţe mişcătoare.
Aşa şi aici. Strada e plină de „întamplare”. Niciun tricou fără vreun text pe el, braţele şi picioarele sunt tatuate, oamenii te opresc să-ţi spună ceva, să îţi îndese un pliant în palme (nepromoţional, ci doar cu gândurile lor), mai încolo un bătrân cu o staţie de amplificare are misiunea lui proprie, împărtaşind întelpciunea creştina, cineva cântă lângă un copac doar pentru ca aşa îi vine.
Parcă fiecare dă pe afară de o poveste pe care ar vrea să o transmită şi, în lipsa unui auditoriu proaspăt, iese în lume, să se amestece şi să se împărtăşească. Nu ştiu dacă totul vine din înstrăinare sau din altceva, nu mi-am făcut tema la psihologie, dar privind cu destulă curiozitate împrejur, am sentimentul că lumea nu s-a schimbat prea mult în ultimii două mii de ani.
Hai aleluia, să vă spuneţi şi voi povestea cea interesantă şi să vă bucuraţi de soare.
Made in UK 3
E duminică dimineaţa şi soarele blând care învăluie cheile portului te îndeamnă să leneveşti, cu aromă de cafea împrejur. Ne-am sculat mai repede, avem avantajul biologic al celor două ceasuri de diferenţă în fusul orar şi aproape că suntem primii clienţi ai cafenelelor de pe marginea râului.
E linişte şi pace şi capitala muzicii pop rock, agitată ieri seară, e undeva pierdută încă în aşternuturi.
Am citit că Liverpool a fost în perioada de rush american principala poartă a Europei spre noua lume; 9 milioane de oameni şi-au făcut bagajele şi au venit aici, în port, să se îmbarce către USA, cu speranţa că vor avea parte de o viaţa mai bună.
Astăzi, tinerii se bucură cum pot de toate, dar continuă să plece destul de mulţi din oraş, spre Londra sau alte destinaţii, şi numărul de locuitori din Liverpool cam scade de la Beattles încoace.
La prima vedere m-a surprins ca oraşul e mult mai tânăr faţă de ce am văzut prin occident şi descopăr că, într-adevar, circa 43% din populaţie este încă sub 30 de ani. Se vede asta pe stradă, în parcuri, în cafenele şi în magazine; în China Town (se pare, cel mai vechi din Europa) sau în târgul de artizanat pe care îl batem la picior cu o lentă curiozitate.
Mergem mereu cu privirea căutătoare şi mă tot uit la clădirile din jur. Dincolo de catedrale, ziduri şi alte rămăşiţe de prin evul mediu, oraşul ăsta e un melanj de stiluri foarte diverse. E clar că Victorian style e predominant, cu construcţii de piatră sau cărămidă, dar e plin şi de Art nouveau (deşi nu chiar aşa de ostentativ ca în Miami), Art deco, mai monolitic, geometric ca în cladirea cu ficatul regal (Liver Royal building) şi case Georgiene. Multe însa neglijate. E drept că sunt multe în reconstrucţie dar cele (încă) neglijate sunt mai numeroase. Una peste alta, un amestec cam alandala, nici rânduială nemţească, nici romantism italian. Cum zice consoarta, dacă Liverpool ar fi muzică, ar avea melodicitate, dar ar suferi la ritm (prea învârtit şi alambicat) şi i-ar lipsi, cu desăvârşire, armonia …
Mă rog, pâna una alta, cafeaua nu e chiar grozavă, dar berea merge şi wiskeyul e impecabil.
Între timp s-a făcut după amiază, mai stau un pic şi mă duc să mă cert cu ospătarul – aşteptăm de vreo jumătate de oră să se elibereze o masă într-o cârciumă pan-asiatică plină de mâncare tipic liverpooliană.
Sper să ne ţină ficatul 🙂
……….
Să ne fie de bine, tocmai am mâncat într-un restaurant de super fiţe. Dacă va întrebaţi de unde ştiu că era fancy, să vă povestesc.
Mai întâi, era un domn preţios la intrare ce făcuse training la Buckingam Palace. A scos un Registru, ne-a trecut numele cu un pix lucios şi ne-a zis ca în maxim o oră şi jumătate ne face rost de o masă. La privirea mea complet oripilată, a răspuns că se va strădui să reducă timpul la o oră, apoi ne-a expediat pe terasă, la bar, să ne bem minţile.
În al doilea rând, m-am prins că ceva nu e în ordine când am văzut preţurile nesimţite. Iniţial am crezut că sunt în RON şi nu în lire, dar mi-am dat seamă că şansele sunt totuşi minime.
În al treilea rând, m-a mirat cerinţa cu „ţinuta obligatorie”. Era, carevasăzică, un anume „dress code required” de managementul vigilent.
Când după jumătate de oră, Ioana a solicitat masa aceea mai repede că ne chiorăie maţele, eu mi-am privit cu îngrijorare picioarele păroase ce se iţeau timide de sub bermude şi mi-am tras peste cap gluga de la bluza de trening, ca să par mai business. Cravată nu aveam, însă cred ca m-au lăsat să intru datorită tenişilor albi, bine asortaţi cu şireturi albastre.
În fine, odată intraţi, am păşit ca pe catwalk, ne-am aşezat cu eleganţa la masă şi am comandat creveţii cei mai imperiali şi alte animale asiatice.
Când ne-am uitat împrejur, mărturisesc ca ne-am mirat puţin. Bărbaţii ca bărbaţii, dar femeile aduseseră în restaurant o modă uşor îndoielnică. Babetele se mişcau nonşalante în mini jupe, ca în vremea bună a lui Blondie şi Cher. Nişte zâne graţioase de 90 de kg purtau pe dânsele rochiile alea bune, în culori mov, roz sau verde deschis, înţelept asortate, prin puterea contrastului, cu genţi de pene colorate şi pantofi cu sclipici.
Pe fundal, chelnerii costumaţi impecabil în negru erau numai zâmbet şi ne-au îmbiat cu tot felul de bunataţi locale, dar le-am explicat să ia paharele de cristal din faţa noastră şi să aducă mâncarea că ne-a scăzut glicemia.
Nici nu am apucat să ne îndestulăm cum se cuvine, că atmosfera catifelată s-a zdruncinat. La solicitarea unor meseni, muzica cea clasică s-a oprit brusc şi a început un Happy Birthday din toti rărunchii, în chiote de bucurie şi luminat de flashuri de aparate foto. Probabil că restaurantul nu era chiar pregătit de scandal şi piesa asta nu o aveau în playlist, iar la o descărcare rapidă de pe Youtube au nimerit un Happy Birthday cântată de un cor de copilaşi prea entuziaşti. Din cauza asta, atmosfera s-a animat mai mult decat trebuia şi localul s-a transformat într-un fel de pub înflăcărat.
Simţind oportunitatea, am avut pe loc impulsul să mă ridic gata de acţiune. Cu ochii în lacrimi, Ioana abia m-a oprit chiar când eram pe punctul să pornesc la microfon „Cine-i născut în ianuarie!”. Buckingam palace boy a apărut în mijlocul lucrurilor, cu privirea disperată, intuind că situaţia a scăpat puţin de sub control.
Câteva mese mai încolo, o doamnă de viţa nobilă s-a pornit să escaveze cu încredere între premolari, folosind cu măiestrie unghiuţele în locul unei scobitori pe care chelnerii năuciţi au uitat să o mai aducă.
Din nimic, localul s-a transformat într-un karaoke dezlanţuit şi lumea a început să se mişte între mese, cu felicitări, ca la nuntă.
Am plătit în viteză şi am ieşit în râs împleticit.
Afară, în faţa unui pub cu muzică duditoare, un cuplu sextagenar ieşit la tigară dansa în mijlocul străzii. Lăsaţi-ne domnilor cu prestanţa şi ţinuta elegantă! Daţi-ne bere la halbă, scandal şi veselie. Mai departe, ne descurcăm noi.
Fusese pus un pic în dificultate, dar până la urmă Liverpool îşi revenise 🙂