Made in UK 2
Cum vorbesc liverpoolienii, frăţioaaaare …
Cuvintele le ies cu o viteză înspăimântătoare din gura şi parcă mestecă nişte pietricele în timp ce turuie … A trebuit să opresc o chelneriţă zâmbitoare care a spus o poezie lungă şi apoi se uita întrebător la mine. Draguţă, vorbeşte mai rar, stau cu urechile ciulite, dar tot nu pricep o iotă …
De cum am coborât din tren, pescăruşii gălăgioşi ne-au dat bineţe şi în douăzeci de paşi ne-am prins că haosul e aici la el acasă. Sâmbătă seara, oraşul e plin de cârciumi agitate şi parcă pe fiecare stradă s-a dat drumul la viaţă, cu volumul împins mult după maximul admis.
Se vorbeşte tare şi se râde, dintr-o dubă coboară o mireasă urmată de cincisprezece fete băgate în priză care dau să dărâme uşile unui bar în care nişte chitarişti se antrenau de zor. La semaforul de langă, zece fete îmbrăcate identic, ca nişte zebre roşii, aţâţă cu portjartierele trecătorii. Sunt urâţele ca naiba şi mai plinuţe, de … asta e …, dar parcă strada vibreaza pe oriunde ai călca.
Citesc pe o clădire recomandările unui proverb local şi realizăm că aşa se cam trăieşte prin zonă, cel puţin în weekend. „Do not cease to drink beer, to eat, to intoxicate thyself, to make love, and celebrate the good days”. Hai noroc! ce să mai zici? 🙂
Trecem pe lângă cete de petrecăreţi şi ne oprim în faţa unei catedrale în care duduie … un concert de muzica trance … Zidurile gotice sunt gazde de festival deja tradiţional, la a nu stiu câta ediţie, iar basul şi sintetizatoarele zgâlţâie vitraliile.
Ne uităm în stânga şi-n dreapta şi ne prăpădim de râs (şi încântare, recunosc). La semafor ai doua mari opţiuni – „wait” sau „cross with care”, oricum mă uit disperat şi-n stânga şi-n dreapta, aştia sunt sonaţi şi perpedes şi la volan.
Am spus unor colegi că plec la Liverpool, unul a strâmbat din nas că a fost şi e de cacao, altul m-a întrebat dacă urmăresc cumva cele mai terne destinaţii …
Cât de tare se înşeala … Oraşul ăsta vibrează din toţi porii, e plin de contraste, de nebuni cu siguranţaă, dar numai plictisitor nu-i.
Mai mergem la pas pana la Filarmonică, unde e plin, bineînţeles. Luăm toate pliantele care ne cad în mână doar ca să descoperim că e un Tate museum şi aici şi zilele viitoare îl vom vedea pe Chagal.
Încă o catedrală, anglicana, imensă ca o cazemată, cu parcuri luxuriante şi uşi de nu se dărâmau nici cu cei mai aprigi berbeci. Intrăm … şi parcă dezlegăm o altă lume … Este concert de cor şi orgă.
Se cântă Handel şi Tallis, Brahms şi Britten, şi peste toate Rachmaninov cu Ave Maria.
Cor pe patru voci care urcă şi coboară cu o regularitate hipnotică, ce mângaie vitraliile prea înalte să le cuprinzi fără să ridici privirea. Orga umple zidurile înalte de piatră şi parcă îmi frământă carnea. Îmi place muzica asta de mor şi o pace profundă mi se lasă peste şira spinării, care vibreaza în altfel de armonie. E un balon ce se umflă, undeva în mine, încet, încet, până când te inundă prin toate înauntru şi lasă în urmă un plin de linişte pe care nu o cunoşteai.
Contrastele se ţin lanţ în oraşul ăsta, ca într-un carusel, ba apocaliptic, ba tămăduitor.
Ieşim din catedrala încă în transa, dar suntem absorbiţi rapid de beat-ul oraşului ce se da pe tobogan, la vale.
E momentul să ne amestecăm şi noi în vâjul ăsta, aşa că testăm toate wiskey-urile şi drafturile locale şi intrăm în hora.
Acum chiar că pe maine 🙂
Made in UK
Sunt bun, sunt cel mai bun!
Vreau şi locul 1, şi locul 2 …
Cam aşa se poate traduce afişul gigant din Heathrow: coming soon, our new Terminal 2, because one “best terminal in the world” isn’t enough …
Privim afişul cu zâmbet indulgent, dintr-un colţişor încadrat în sticlă – e zona de fumat special amenajată în aer liber (!), în faţa aeroportului londonez.
A patra oară în Londra … de data asta doar în tranzit, către Liverpool.
Prima dată când zbor aici cu British Airways şi, mărturisesc că impresia nu e chiar rea. Ok, stewardezele sunt mai batrîioare, cu aer de guvernante atente, însă atmosfera din avion a avut ceva diferit, un farmec imposibil de trecut cu vederea.
Pilotul şi echipajul chiar vorbesc cu tine, nu e doar un ritual automat cu centura de siguranţă şi masca de oxigen, pilotul ne spune că e convins că am mai văzut filmul ăsta, că nu e nimic nou, dar, într-un mod simpatic, ne roagă (cere?) să lăsăm ziarele şi discuţiile cu vecinii de scaun şi să fim naibii atenţi. Mă surprind că stilul lui (jumătate autoritar, jumătate în băşcălie) are efect şi stau cu ochii beliţi la filmuleţul cu măsurile de salvare şi cam la fel fac şi ceilalti pasageri.
Odată aterizaţi, avem de omorât cateva ore până la trenul de Liverpool, aşa că ne năpustim înspre Green Park. Metroul înghesuit adună, ca nicăieri altundeva, toate limbile pământului. Şoapte în franceză, hăhăieli italiene, râset în spaniolă şi poveţe sudaneze de la o doamnă africană care ne sfătuieşte pe diverse teme.
Coborâm la parc, la prima traversare de stradă suntem gata de accident: am uitat să ne asigurăm privind în dreapta şi un double deck bus frânează si claxonează din toţi rărunchii. În faţa noastră, parcul imens era complet cucerit de amatorii de picnic; fiecare colţişor de iarbă era acoperit de trupuri albe rozalii, de cosuleţe cu mâncare, sandvişuri şi castronaşe, salăţuri şi pizze, iar, peste toate, o pădure de cornete de îngheţate. Când un pic mai în dreapta, în gâlgâieli de poveste, s-a auzit o şampanie care se desface, am ştiut că aici va fi locul în care ne vom aşeza şi noi tabară, până se face ora potrivită de pornit spre locul cu Beatlesi.
Pe mâine