Seara cultural-gastronomica

Vai, vai, vai!

Sub vraja intunericului, povestile schiorilor s-au pornit mai domol, ca la inceput de partie, apoi s-au aruncat in abisuri tot mai aberante, odata cu alunecarea avantata in noapte.
Mai intai Coralia ne-a dezvaluit ca intr-una dintre calatoriile ei initiatice, in Nepal, afland ca este romanca, un indigen i-a spus simplu: Hagi … Noi am insistat ca ar fi vorba despre Hagi Tudose si ca indigenul era cititor feroce de Barbu Delavrancea, pentru ca, treptat, printre lacrimi de ras, sa se ajunga la faptul ca domnul Dalai Lama era mare iubitor de Dimitrie Cantemir si cita frecvent din „Descriptio Moldaviae”, in interviurile sale.
Vedeta serii a fost insa, de departe, Tomitza, cel care a locuit in sase orase diferite in ultimii sapte ani. Cu emotie in suflet, a ales sa povesteasca aventura lui canadiana. De cand a aterizat, a simtit ca Montrealul va fi cu adevarat ospitalier. Pilotul aeronavei a anuntat ca sunt la 10,000 m altitudine, ca afara sunt – 55 de grade celsius, viteza 800 km pe ora si ca incep procedurile clasice de aterizare. La 4000 m, viteza scazuse la 400 km la ora iar temperatura la, doar, minus 50 de grade si orasul arata foarte frumos luminat. La 500 m altitudine, Tomitza a sesizat stewardesa ca informatiile de pe televizor sunt eronate, deoarece temperatura era -45 de grade, iar la aterizare a refuzat sa coboare din avion, caci personalul de zbor l-a asigurat ca nu e nicio greseala: intr-adevar, afara sunt 40 de grade cu minus.
Dupa ce l-au dat cu forta afara din aeronava, Tomitza si-a luat viata in maini, cu gandul la integrare in patria cea noua. Fiind baiat jovial si prietenos, el si-a facut repede camarazi in Canada care i-au aratat de unde se cumpara haine cu adevarat groase. Ba mai mult, unul dintre colegii de birou chiar l-a si invitat in oras, la un Hot chicken wings night, alaturi de alti prieteni care purtau, ca gasca, titulatura dubioasa de „Spice boys” … Sinapsele lui Tomitza se izbeau zgomotoase procesand informatia. Pe de o parte, se temea sa nu fie incalcit in vreo fratie homosexuala (spice boys ???), apoi a asimilat chicken wings cu agatat de picioare de fete „hot” in baruri si, in final, deoarece era mare fan al Victoritei de la Spice girls, a acceptat iesirea. De fapt, situatia s-a dovedit a fi mult mai prozaica. Baietii condimentati l-au invitat intr-un local unde toti tovarasii aveau in fata cate o farfurioare de aripioare de pui si cate un borcanas cu un mare cap de mort (???) pe eticheta. Capul de mort promitea multe si asa Tomitza a intrat, fara voia lui, in lumea de nedescris a durerii si extazului. A aflat repede ca borcanasele erau un fel de piscaciune (de pus peste aripioarele de pui) achizitionate doar de pe niste siteuri elitist-specializate, unde erai pus mai intai sa declari, pe proprie raspundere, ca esti in posesia tuturor facultatilor mentale.
Pas cu pas, cu ochii bulbucati, Tomitza a invatat despre Jalapeno peppers, un fel de ardeiasi nevinovati, cu cat mai inchisi la culoare, cu atat mai distrugatori. A aflat apoi ca exista si o unitate de masura a piscaciunii, Scoville scale.

Noi ramasesem cu furculitele in maini ascultand entuziasmati istoria canadiana si Tomitza a cules de pe masa castronul cu ardei iuti austrieci, pe care scria feurig-scharf (foarte iute) doar cat sa ne anunte, in zeflemea, ca ce ma usturase ingrozitor pe mine mai devreme avea doar vreo mie de scoville. Ca ErosPiszta unguresc are vreo 50,000 de scoville si ca tailandezii gatesc undeva pe la 400,000 de scoville. Apoi, ne-a informat cu tristete ca el a gustat de la Spice Boys un varf (mai exact, un punct) de lingurita cu un milion de scovilieni din astia si aproape era sa moara. Borcanasul cu cap de mort fusese achizitionat de la sectiunea Pain & Pleasure si Tomitza a putut experimenta durerea, in toate formele ei, vreo jumatate de ora, cat a avut timp sa rastoarne masa, sa muste din scaune si sa urle alergand ca o potarniche intre iesire si toaleta. Apoi s-a intamplat ceva extraordinar. Limba simtea durerea si transmitea SOS catre creier, acesta intelegea ca are de-a face cu o durere nemaintalnita si, ca reactie automata, producea endorfine cu kilogramele. Durerea era naucitoare, creierul baga si mai multe endorfine, pana cand s-o fi saturat si a dat drumul la teava la maxim. Cert este ca dupa vreo jumatate de ora de agonie, Tomitza a fost cucerit de orgasme de zici ca adormise cu capul intr-o movila de cocaina si a inteles de ce sectiunea se numea, pe langa Pain, si Pleasure.
Dupa ce a plutit printre ingerasi si fotomodele goale disponibile, manute amortite si alte fantasme, Tomitza s-a trezit din reverie, a fost imbratisat de baietii condimentati, pupat pe toti obrajii, anuntat ca a devenit membru al fratiei si ca e timpul sa afle despre urmatoarea miscare din setul de „prim ajutor” – sa puna de cu seara (de cum ajunge acasa, nu cumva sa uite), in congelator, o hartie igienica. Ii va folosi a doua zi, e absolut necesar, pentru momentul in care se va aseza pe veceu … 🙂

Mancati piscaciune cu masura si traiasca Zewa de la gheata!

PS Pentru cei cu adevarat interesati, Tomitza ne recomanda si niste produse “Da Bomb” http://www.hotsauce.com/Da-Bomb-The-Final-Answer-Extract-p/1500.htm , “Endorphin Rush” (mai lejer) poate ceea ce cautati voi: http://www.hotsauce.com/Endorphin-Rush-Beyond-Hot-Sauce-p/1121.htm, „Ass in the Tub” http://www.hotsauce.com/Ass-In-The-Tub-Hot-Sauce-p/1202.htm sau … regele tuturor, “1 million Scoville sauce” http://thepepperpot.co/index.php?main_page=product_info&products_id=10

 

 

 

Pace

Azi ninge frumos si curat. Suntem albiti de sus pana jos, ca niste mirese cu cagule plecate in lume sa inspire libertatea purificata de aerul rece. Partiile sunt mai goale, vizibilitatea redusa, nu estimezi damburile decat la contactul cu cantul. Cu toate acestea, ma bucur ca ninge, e iarna adevarata.
Raman, la un moment dat singur pe partie. Ma uit in jur, prin ceata ochelarilor, brazii incarcati susotesc in limba padurilor, gondolele urca silentios, goale ca litoralul iarna. Partia pustie pe toate laturile si linistea aproape ca te imbata.

A inceput olimpiada

S-au reunit stranierii, Cristina austriaca, pregatita sa ne invete carv adevarat, Tomitza, neamtul integrat mai degraba printre englezoi inventivi, mari iubitori de experimente cu manute amortite, Simona bavareza care vine cu unsprezece tavi de prajituri ciocolatii. Fosti colegi de liceu. In 5 minute, atmosfera puerila s-a instalat si fetele care erau cuminti in liceu incearca sa-si scada nota la purtare. Partiile sunt primitoare, e soare, dar gandul ne sta la Bisous si alte veselii.
Intr-un final, sportivii au parasit claparii! … Bocancii imblaniti ne fac sa levitam, zburam spre Fire&Ice, la niste glue-wine provocator de diaree si la piesele celebre din apres skiuri. Ma gandeam ca ar fi genial sa-i propuna cineva lui Smiley, sau altor cantareti in voga, sa ne faca propriul repertoriu de partie, mai autohton, mai cu versuri inteligibile. Ajunge cu baladele alcoolice in germana, fredonate fara sa intelegi nimic.
Liviu se opreste la farmacie sa-si ia doape de urechi, exasperat de sforaiturile campionilor brasoveni. Razvan, inca la inceput de cariera schiorica, urla ca l-am abandonat iar ca pe o urâtă in drum si l-am lasat balta pe partii dificile.

„O sa-mi fie invatatura de minte, nu mai vin cu voi niciodata! Zonele sunt atat de inclinate, ca vara, in perioada de pasunat, vacile au ugere in unghi de 45 de grade si doua picioare mai lungi ca sa stea bine ancorate. Tampitilor!”

Uita el pana maine. De nervi, cumpara la toti tequila. Ce mai, regele apre skiului … Nu poti veni la schi fara sa-ti faci vraiste ficatul. Din nimic, se naste o harjoneala, a aparut o domnisoara cu nasul carn. Sa fie iures, sa vad tibiile in aer, traiasca ursii polari!

Jurnal de Iscghl – Început

Aterizat la Munchen, cu ditamai kilogramele de schiuri, tarandu-le dupa noi.

Cum am iesit din aeroport, Razvan si-a pus ochelarii de soare desi ceata te invaluie catifelat. Dupa ce s-a impiedicat de doua ori, a intrebat nemultumit unde este masina inchiriata. Langa noi, doi dementi cu rucsacuri imense in spinare sunt cu picioarele goale, zornaind in slapi. Nu e chiar frig, dee … o iarna mai blanda si in Germania, dar le privesc cu ingrijorare labile goale si imi pun de urgenta caciulita pe cap. Mai ies vreo patru turisti, tarand un windsurf si, brusc, realizez ca schiurile sunt o povara lejera. Razvan insista ca cineva sa rezolve cu masina, in timp ce Radu priveste ingandurat niste hartii. Anul acesta am zis pas lui Hertz, Avis si brandurilor consacrate, Raducu alegand o firma obscura (Caro) pe care nu am gasit-o in aeroport la sectiunea de Rent a car. Citind cu atentie hartiile, aflam ca nici nu are birou in aeroport, ci in afara lui (?).

Privirile se ridica din A4-ul printat si descoperim o duba mare, fara geamuri, in care o doamna invarte alte hartii. Am gasit biroul companiei 🙂 Masina noastra, o duba cu geamuri de data asta, e inca la „washing”. Liviu intreaba ce culoare e masina (???), iar doamna, perplexa, e lamurita ca noi lucram in industria modei si nu calatorim cu orice culoare pe tabla. Mai bagam o tigareta si asteptam cuminti sa vedem ce mai urmeaza. Momentan a inceput sa ploua sagalnic, ce mai, vreme potrivita de schi 🙂

Cartea favorită in 2013 – un fel de recenzie scurtă

 

A doua zi, ea m-a întrebat:

–          Ai fost ieri pe stadion, la meci?

–          Da.

–          Ai stat in sectorul L? … Pe rândul 32, locul 17?

–          Da … de unde naiba stii?

–          Păi în spatele tău era un coleg de serviciu care mi-a zis că în faţa lui a stat un idiot, care a scos o carte în pauza meciului şi a început să citească … M-am gândit că descrierea ţi se potrivea.

Într-adevăr, eu eram idiotul. Cartea are peste 600 de pagini. Practic e o cărămidă. Abia am trecut de securitate. Le-am explicat că dacă voi ajunge să arunc cu volumul dupa vreun adversar nu are cum să fim sancţionaţi, căci ar fi (aproape) un act de cultură … Odată ce începi să o citeşti, nu poţi să o mai laşi din mână. Mergi la somn cu ea, faci duş cu ea, o ţii lângă tine în sedinţele cu şefii, sperând la o pauză, cât de mică, pentru a mai fura câteva pagini.

„Atlasul norilor” (scrisă de David Mitchell) este, pe scurt, o carte despre libertate şi asuprire, indiferent de vârstă, secol, limbă, din preistorie şi până în lumea de după androizi. O interogaţie asupra fericirii, ca lipsă a oricărei adversităţi sau, dimpotrivă, ca triumf asupra obstacolelor, ca realizare a unui scop.

Lectura placuta. Aveţi grijă – creează dependenţă.