Monthly Archives: octombrie 2013

un bloc(g) foarte frumos, cu aroma de Nichita

asta seara, am descoperit un blog cu scriitura extraordinara …

Felicitari Petronela, oricine ai fi 🙂

http://acestblocdenervi.wordpress.com/

Invitată – Mădălina Vaitiș

Așa cum am promis, blogul începe să primească „musafiri”. Primele trei texte aparțin Mădălinei Vaitiș.

Aștept mailurile voastre pe adresa codrut@jurnaldebancher.ro

 

Tango… pentru că nu trebuie

De ce tango? Pentru că nu-mi cere niciodată să anticipez, pentru că mă educă să ascult fără să întrerup, pentru că-mi cere să urmez fără a mă întreba de ce o fac, pentru că nu are proceduri și reguli stricte, pentru că „greșelile” sunt rezultate ale imaginației, pentu că pot închide ochii fără teama de necunoscut, pentru că poate fi brutal de frumos și delicat în același timp, pentru că nu-mi invadează spațiul, pentru că…pentru că este opusul a ceea ce realitatea îmi cere zi de zi…imaginea mea răsturnată în oglindă!

 

Dumnezeu… când m-a daruit

Dumnezeu trebuie să mă fi conceput la congruența dintre H2O si O2. N-aș putea afirma cu precizie ce căuta acolo în miez de noapte, pe 3 august prin ’82, dar cu siguranță făcea o baie în mare, pentru că altfel nu se explică dependența mea de lichidul salin și nisipos. Nimic nu mă face să mă simt mai liberă, mai ușoară, mai senină și mai fericită așa cum reușește marea, când mă ține în brațele ei. Mă simt atât de acasă, atât de în siguranță, ca și cum nimic nu-mi poate afecta echilibrul dintre afară și înăuntru. Mă simt ca atunci când mama m-a purtat în pântece, când probabil lumea dinăuntrul ei era lumea din exteriorul meu, când nu exista pericol. Mi-ar fi plăcut să am amintirea acelor 9 luni … deși memoria acelor zile probabil că aleargă în ADN-ul meu, care se dizolvă la fiecare contact al pielii cu marea. O libertate ce îmi inundă fiecare celulă.

Când va fi să fie, aș vrea să fiu una cu marea!

 

Trebuie să …

Mă trezesc în fiecare dimineață cu conștiința lui trebuie”. Azi trebuie” să fiu punctual, azi trebuie” să-mi termin raportul la care lucrez de o săptămâna, azi trebuie ” să înapoiez cartea colegei cu regretul că nu am apucat să o termin, azi ”trebuie” să fiu angajatul la nivelul așteptărilor”, colega cu spirit de echipă” , locatarul bun platnic”, etc… Și pentru că societatea s-a ocupat să-mi educe spiritul civic, iar familia mi-a inoculat simțul datoriei, voi transforma la sfârșitul zilei pe acel ”trebuie ” în „done”. Ca să constat la orele 23, bătute fix în ceasul din perete, că „I’m done with me”. Mai am o oră în care ar fi „trebuit” să-mi amintesc că pantofii de tango s-au simțit stingherii azi fără perechea lor, că ceașca de cafea uitată pe birou s-a simțit goală fără gândurile mele adunate în zațul ei, că luna septembrie atârnă greu în calendarul de pe ușă, pentru că am uitat să smulg augustul din drumul ei. Atâtea lucruri de care nu mai am timp, și atâta din mine abandonată în tot acest timp. Așvrea ca ”done-ul” de mâine să fie absolutul acelui ”trebuie” ca să nu mai duc grija lucrurilor insipide uitând de grija celor care mă iubesc (sau pe care îi iubesc?). Azi Ana ațipat la mine „Traiește, ți-am zis!”, deși mă obișnuisem cu „Trezește-te, ți-am zis!” …

E drept, am cam uitat cum este să Trăiești şi fără ”trebuie”!

 

Easy like Sunday morning

Un foşnet de frunze de plop, mângâiate de vânt. O cioară croncăne departe, fără supărare, a plictis. O voce de copil ce zboară din curte în curte. Aproape, zgomot de os ros de un câine perseverent şi, peste toate, o gaşcă de vrăbii, plecate la joacă.

E soare, e toamnă călduţă şi e duminică. E uşor, ca în cântec …

Un preinfarct posibil, în lumea literar-corporatistă, şi nu numai …

M-am sculat, la prima oră, cu o durere grozavă de inimă. Oricum aş fi stat, întins, în picioare sau chircit, mă durea de parcă un cleşte uriaş strângea toată partea stângă a corpului. Zeci de cuţite se înfigeau şi ieşeau din mine, la fiecare mişcare. Respiraţia era cea mai mare problemă. Aerul intra cu mare reţinere şi dacă inspiram mai mult de jumătate de ciclu, cuţitele îşi făceau şi mai tare de cap.
Mama are de ceva timp probleme cu inima, dar nu ştiam că o moştenesc şi că am ajuns şi eu la vârsta la care subiectul se manifestă. La cum mă doare însă, e clar că trebuie să ajung de urgenţă la doctor.
Cu toate acestea, amân momentul, deoarece i-am promis lui Luca să-l duc la cinema – e pentru prima oară în viaţa lui şi, unde mai pui, ca e şi un film 3D. Mă abţin de la ţigări şi pornesc spre maşina, şontâc, şontâc, cu înţepături în inimă, la fiecare pas. Mă doare când fac orice mişcare bruscă, mă doare când închid portiera şi când învârt de volan. Mă gândesc ca e, totuşi, ceva inconştienţă în joc, deoarece pot face un preinfarct sau vreo altă criză, mai mult sau mai puţin fatală, chiar la volan … aşa că oprim la farmacie să luăm nişte pastile. Farmacistul înţelege, e îngrijorat, sugerează să merg la urgenţe şi-mi dă Aspacardin şi încă ceva. Un pahar cu apă şi-mi recomandă să iau pilulele pe loc. Mulţumesc şi plecăm încetişor înspre cinematograf, unde părinţii prietenului lui Luca îmi sugerează să îl las cu ei pe băiat, să iau un taxi şi să fug la un EKG.
Decid să mai stau totuşi cu Luca, respir cu atenţie, mă liniştesc, nu fac mişcări bruşte şi, la jumătatea filmului, mai iau o pastilă. Când ieşim, hotărăsc să-l duc pe Luca acasă şi să mă năpustesc înspre urgenţă. Nu fumez, merg încet, cu băiatul, înţelegător, alături. Ca să nimeresc cel mai potrivit spital, sun la linia de urgenţă şi sunt întrebat în detaliu despre vârstă, stil de viaţă şi de felul specific de manifestare a durerii. Apoi vine întrebarea cheie: durerea şi întepăturile se înteţesc atunci când inspir profund? Da! De unde ştiţi? E grav, probabil, nu-i aşa? Nu chiar, mi se răspunde. Aveţi sigur o întindere a muşchilor intercostali, sub inimă, vă doare când respiraţi pentru că se mişcă toracele. 90% din nebunii care sună cu teamă de preinfarct, au aceeaşi problemă. Vedeţi?, lumea ştie că inima e în stânga, dar ei uită că au făcut o mişcare mai stranie cu o zi înainte, că au exagerat cu flotările, că au făcut sex sportiv, cu figuri ca la Hollywood sau că au schimbat instructorul de Pilates cu unul mai dornic să îi transforme în olimpici, peste noapte. Regăsiţi ceva care se potriveşte? Vă mai doare vreun muşchi pe undeva? Mă pipăi cu mintea şi descopăr un umăr mai înţepenit şi nişte muşchi la spate mai altfel decât de obicei, abdomenul parcă e, şi el, cu febră musculară … Luaţi Nurofen cu două mâini şi vă veţi simţi mai bine. Puteţi să faceţi şi un EKG, dacă vreţi şi sunteţi ipohondru. Mulţumesc, închid jenat. Îmi aprind o ţigară de la care m-am abţinut ca un dobitoc, o fumez şi pe următoarea şi mă buşeşte râsul, de om scăpat de probleme. Mă uit la cutia de Aspacardin şi mă gândesc cui să i-o dau? Poate unui instructor de sport, care să şi-o bage în fund atunci când strigă, cu înverşunare: hai trageţi de voi! 8, 9, 10 şi acum încă zece mişcări, mai rapide, cu trunchiul sus, aşa cum şade bine corporatiştilor ce stau cu ochii în computer.

 

Oraşul nevăzut şi copacii anonimi

La câteva săptămâni după ce m-am mutat la casă, am plantat şaisprezece salcâmi. Erau ieftini, aşa schilozi şi subtiri, şaisprezece tulpini amărâte, înfipte în pământ, niciuna mai înalta de doi metri. S-au prins vreo şase sau şapte.

Niciodată nu am plănuit să stau la casă. Sunt crescut în oras, nu am avut niciun bunic la ţara şi nicio vacanţă în vreun loc cu gârlă, vacă de muls şi sunet de cocoşi matinali. Am locuit mereu printre blocuri, dar m-am refugiat adesea pe munte, în pădure şi pe dealurile pline de verdeaţă care umpleau Brasovul idilic al copilăriei. Treptat, blocul cenuşiu s-a umplut de flori la pervazuri şi vecinii se luau unul după altul. Am realizat că petrec tot mai mult timp pe balcon, cu nasul vârât în crengile nucului imens ce se căţarase pe cărămidă. Când am ajuns în Bucuresti, soţia mea a şocat vecinii apucându-se să pună gazon pe o terasă plină de mucuri de ţigară. A făcut rânduială în faţa blocului şi a încercat să planteze un copăcel pe un petic de pământ folosit ca zonă de depozitat deşeuri, de către cei prea grăbiţi să ajungă la tomberon.

Mutat la margine de Bucureşti, pe un pământ plin de gunoaie, lăsate în urmă de un şantier de construcţii, am simţit repede nevoia să ridic o pădure. Poate pădure sună prea mult, dar, conştiincios, m-am apucat sa plantez orice mi-a căzut în mână sau părea uşor de procurat. Am început cu tuia, un compromis acceptabil în lipsă de brazi monumentali, emanând totuşi miros de conifer şi capabili de rezistenţă de plantă ce se descurcă la greu. Aduşi din ungurime, din locuri obişnuite cu frigul pătrunzător, cei zece tuia au desenat, cu coloanele lor lunguieţe, începutul lizierii dorite. Au fost ierni în care bătuţi de vânturi de câmp deschis şi încărcaţi de gheaţă grea, tuia s-au aplecat până la pământ, s-au îndoit ca un şerpaş covârşit de bagaje. Unii s-au rupt din mijloc, dar aproape toţi şi-au revenit primăvara, doar ca să mai creasca cu un metru, în fiecare an.

Apoi am cunoscut magnoliile, pe care le ştiam delicate şi subtiri, domnişoare gata de bal, cele dintâi înfloritoare, înainte chiar de liliac. Magnoliile au făcut trunchiuri groase, de femeie trecută brusc la gospodărie şi s-au înălţat şi lăţit, transformându-se, peste noapte, în copaci.

Nu stiu de ce, pomii fructiferi au venit destul de târziu, o duzină de peri, pruni şi corcoduşi subţirei, luaţi de pe margine de drum. Nu mă interesau fructele lor, le vroiam doar foşnetul de frunze şi de crengi, de preferinţă cât mai înalţate. Când am înţeles cât de greu o sa crească, o camionetă a adus în grădină un măr ţapăn, cu coroană bogata, ca să le arate celorlalţi că se vor face mari, cândva. Încet, încet, am început să învăţ lumea diversă a copacilor şi să caut specimenele care cresc rapid şi se pot asorta imediat cu salcâmii, deja înalţi, care supravieţuiseră. Atunci, m-am împrietenit cu sălciile, pe care nu le suportam. Uram salcia plângătoare, cu ramuri unduite ce ling pământul, cu frunze lipicioase, insuportabil de lungi. O salcie care curge mi se părea ca o nebună care îşi plânge de milă şi se târăşte cu părul dezlânat, murdar, pe noroiul drumului. Vedeam în sălcii tot ce e mai puţin demn la un copac, de la lipsa de ţinută, de verticalitate viguroasă. Cât mă înşelam! Casa bătrânilor din cartier este cu câteva sute de metri la vale, iar gardul exterior stă de-a dreptul într-o groapă, care adună toate ploile şi zăpezile scurse din câmp. Bătrânii au doi copaci de zece metri înăltime, crescuţi în patru-cinci ani, falnici ca nişte stejari. Am mers până la gard şi m-am uitat la coroanele lor dese, la tulpină şi la Frunze. Nevenindu-mi crede ochilor, i-am intrebat ce copaci sunt. Sunt sălcii, mi-au spus. Le-am pus acum ceva ani, doar niste beţe. Am aflat apoi că dacă ar exista poveşti în lumea arborilor, făt frumos (care se face într-un an cât alţii în zece) trebuie să fi fost, negreşit, o salcie. Dacă îi dai apă cât să nu-i mai fie sete, copacul ăsta parcă e cuprins de vrajă. Am înfipt de-atunci, în pământul umed din zonă, zeci de beţe de salcie (şi lătăreaţă, şi plângăgioasă, şi lăbărţată) doar ca să constat, cu perplexitate, cum dintr-un simplu băţ verde, cu fiecare anotimp, fiinţa asta de lemn se transformă şi devine, doar cu pretenţie de lichide în exces, un ditamai arborele, gata să se ridice la cer. Îmi amintesc că mă sculam dimineaţa şi mă uitam la ele, doar ca să ma minunez cum cresc, pentru mine sesizabil, în fiecare zi.

Prietenii au înteles repede că sunt nebun şi, de câţiva ani, cadourile de ziua mea au luat forme de copaci: un plop falnic ca pe vremea de glorie a Căii Bucureşti, un stejar roşu (salvat cu mare efort anul trecut), un mesteacăn cu coajă de dalmaţian, niste verişori de salcâm fără nume, paltini şi frasini (cu lemnul flexibil şi rezistent, din care ne făceam arcuri de indieni în copilărie), brazi şi larice (care însă nu s-au adaptat în canicula bucureşteană), un platan cu tulpina în acoladă, liliac şi catalpa, nuci şi imitaţii de fag. Peste toate, cu misterul aferent, doi copaci cu nume de legendă – „arborele printesei”. Nu ştiu ce domniţă rusoaică, înamorată de un suedez chipeş, a botezat un copac ce a trebuit să facă înconjurul Chinei până să-l cheme înapoi o Europa fascinată de calităţile lui: creşte până la zece metri în trei ani! Credeti-mă! E adevarat! Am stat cu ruleta mereu la îndemână. Ritmul e de aproape trei metri pe an, în timp ce frunzele, ca niste pălării imense, anunţă o talie eucaliptică.

Habar n-am dacă bătrâneţile mă vor prinde în zonă şi dacă eu sau copiii / nepoţii mei, se vor bucura, într-adevar, de o pădurice făcută cu suflet.

Cred însă tare că orice oraş are un suflu propriu, ce este dat nu doar de evenimente culturale, neoane, străzi, muzee sau parcuri ale primăriei. Cred că printre construcţii, copacii anonimi şi iarba curată au un rol mai mult decat igienic. Sunt ca o garanţie a faptului că betonul şi sticla sunt încă parte dintr-un ansamblu care emană viaţă.

Milano s-a transformat complet atunci când terasele clădirilor s-au umplut de verdeaţă şi copaci. Imaginaţi-vă un oraş rece şi cenusiu care, în doar câţiva ani, s-a umplut de oxigen verde pe fiecare stradă. Sunt milanezi (numai ecologişti nu poţi să-i numeşti) care îmi povesteau că parcă s-a schimbat ceva în aer, şi în ei, şi că efectul cel bun pare contagios. Habar n-am ce e aplicabil în Bucureşti, dar capitala îmi pare încă o domnişoară cu straie înflorate, doar de duminică, în centru şi în zona de nord, unde vin peţitorii. Cred însă că măsura corectă e dată de marginalitate şi de ce e mai putin vizibil la bulevard. De parcările dosite şi de aleile din cartiere aglomerate. Unde un copac este plantat pentru noi şi nu pentru turişti sau vizitatori. Aşa cum flori îi aduci iubitei pentru că te bucuri să o ai aproape, mereu, nu doar de ziua ei şi a domnului acela, sfântu’ Valentin.